Problema evreiască, in viziunea lui Corneliu Zelea Codreanu

Corneliu Zelea Codreanu  a fost liderul carismatic al extremei-drepte naţionalist creştine din România interbelică, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail (cunoscuţi şi sub numele de Legionari, Mişcarea Legionară sau neoficial, Cămăşile Verzi).

Corneliu Zelea Codreanu s-a născut la 13 septembrie 1899 la Huşi, cu numele de Corneliu Żieliński Codreanu. Tatăl, Ion Żieliński Codreanu (Żieliński fiind nume de origine poloneză) şi-a schimbat numele în Zelea Codreanu în 1902. Mama sa, Eliza Zelea Codreanu (n. Brauner ), era de origine germană bavareză după bunicul patern. Codreanu a fost botezat în Biserica ortodoxă în același timp cu părinții săi.

   Acesta a urmat cursurile şcolii primare la Iaşi şi Huşi, iar între anii 1912-1916 a fost înscris la liceul militar de la Mănăstirea Dealu.

     A fost admis la Facultatea de Drept din Iaşi, unde a devenit preşedinte al Societăţii Studenţilor în Drept, organizaţie pe care a dizolvat-o pentru a fonda, în 1922 „Asociaţia Studenţilor Creştini”. S-a făcut remarcat prin baricadarea în interiorul instituţiei, ca formă de protest la adresa deciziei conducerii Universităţii de a începe anul şcolar fără tradiţionala slujbă religioasă.

La 16 ani participa la Primul Război Mondial, deşi încă nu avea vârsta minimă necesară încorporării. Între 1917 şi 1918 a urmat cursurile Şcolii Militare de Infanterie de la Botoşani.

    Devine membru al Gărzii Conştiinţei Naţionale în 1919, motivat de caracterul anticomunist al organizaţiei. În 1920 ia parte la acţiunile de înăbuşire a revoltei comuniste de la Atelierele CFR Nicolina. Urmează câteva luni de studiu la Berlin şi Jena. Se reîntoarce în ţară pentru a lua parte la manifestările studenţeşti prin care se cerea limitarea numărului evreilor în învăţământul superior („numerus clausus”).

Fondează în 1923, împreună cu un prieten al familiei şi antisemit notoriu, prof. Univ. Alexandru C. Cuza, Liga Apărării Naţionale Creştine, partid profund antisemit şi antidemocrat. În 1924, îl împuşcă în timpul unei altercaţii în tribunal pe prefectul de poliţie Manciu, dar este achitat considerându-sa ca acţionase în legitimă apărare. În urma disensiunilor apărute în cadrul L.A.N.C., se desprinde de mişcare şi fondează, împreună cu Ion Moţa, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneaţă şi Radu Mironovici, mişcarea paramilitară „Legiunea Arhanghelul Mihail”.

În anii următori, au loc o serie de ample manifestaţii împotriva „corupţiei parlamentare, a evreilor şi a comunismului”.

Natura antisemită a lui Corneliu Zelea Codreanu, se dezvăluie în majoritatea scrierilor sale, nu doar despre evrei sau despre evreo-comunism, ci şi despre democraţia românească, despre  corupţie clasei politice româneşti, despre profilul moral al „omului nou”: care era ostil democraţiei şi respingea această formă de guvernământ printre altele şi pentru că dă drepturi cetăţeneşti evreilor, facilitând astfel ascensiunea la putere a iudeocraţiei; acuză clasa politică din România că devine  „o jucărie în mâna puterii iudaice”. Poporul român – spunea Codreanu – „nu va putea rezolva problema jidănească mai înainte de a fi rezolvat problema politicianismului său” . În general, în viziunea căpitanului, clasa politică românească a fost profund marcată de „influenţa iudaică”. „Cel mai mare rău pe care ni l-au făcut jidanii şi politicianismul, scria Codreanu, cea mai mare primejdie naţională la care ne-au expus aceştia, nu stă nici în acapararea bogăţiilor solului şi subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiinţare a clasei de mijloc româneşti, nici în numărul mare al lor în şcoli, profesiuni libere şi nici chiar în influenţa pe care o exercită asupra vieţii noastre politice, deşi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie naţională stă în aceea de a ne fi deformat, de a ne fi desfigurat structura noastră , daco-romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură morală: politicianul, care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară. […] Dintre toate relele pe care ni le-a adus invazia jidănească, acesta este cel mai îngrozitor” .

Existau multe manevre străine, ce introduceau la noi în țară corupţia, în special ruşii şi evreii, care stăpâneau presa, învăţământul şi comerţul. Coreneliu Codreanu și legionarii nu au avut nimic cu poporul evreu în sine. Ba chiar erau mulţi evrei simpatizanţi ai Mișcării, iar Radu Gyr însuşi a înfiinţat Teatrul evreiesc. Însă s-au ridicat împotriva lor atunci când atentau asupra teritoriului nostru românesc.

În cartea ,,Pentru legionari (apărută în 1936), a lui Corneliu Codreanu , ideea antisemită şi „problema evreiască” , vor  fi formulate în termeni oarecum  „savanţi” şi ca o componentă importantă a doctrinei legionare. În această carte, de bază pentru legionarism, concepţiile despre antisemitism au căpătat aceeaşi importanţă doctrinară ca şi tezele codreniste despre neam, naţiune, democraţie, „omul nou de tip legionar” . 

Însăşi punerea „problemei evreieşti” sub forma pericolului pe care evreii l-ar prezenta pentru poporul român şi pentru întreaga civilizaţie omenească include în sine instigare la pogrom şi la luptă împotriva acestui „neam periculos”.

   Totuși, este de menționat faptul , că în timpul vieții lui Corneliu Zelea Codreanu, împotriva evreilor nu a fost înregistrat niciun caz de agresiune fizică săvârșit de un adept al acestuia sau de către Mișcarea Legionară!

   Antisemitismul acestuia era prezent mai cu seamă în scrierile sale, nici măcar în cuvântările pe care acesta le rostea in cadrul adunărilor cu mare fast, problema evreiască nu era expusă într-un mod exacerbat, dimpotrivă in cadrul acțiunilor populiste discursul antisemit era unul foarte temperat, deoarece audiența era în mare măsură formată din țărani . Iar pe aceștia îi interesa mai cu seamă situația lor materială, care era precară din cauza politicianului român!

   La nivel practic, căpitanul nu întreprinde niciodată acțiuni antisemite, ba mai mult, acesta avea o relație amicală cu rabinul șef al României, care îl privea pe Codreanu cu mare admirație și uneori se întrețineau in discuții!

    Părintele Arhimandrit Justin Pârvu(unul dintre cei mai mari duhovnici ai României, simpatizant legionar și deținut comunist supus celor mai mari torturi), ne spune: ,Căpitanul era chiar şi împotriva nazismului. Se ştie că atunci când au vrut să cumpere o maşină, Codreanu a dat ordin camarazilor săi să cumpere o maşină străină, dar numai nemțească să nu fie. Nu împărtăşea deloc spiritul egoist al nazismului. Dacă nu era mişcarea legionară am fi avut aceeași soartă cu a sârbilor, cum au fost ei decimaţi de germani, cu protecţia papalităţii cu tot. În fond, atât ruşii cât şi germanii erau state cu o puternică doctrină ateistă.”.

  Cu toate acestea, după anul 1938, după asasinarea căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, concepțiile antisemite formulate la nivel teoretic , sunt preluate de noi conducători ai Mișcării Legionare, in frunte cu Horia Sima, iar acestea nu mai rămân doar la nivelul de concepții , ci sunt puse în practică!

    Ideile antisemite(problema evreiască), formulate de Codreanu in scrierile sale sunt folosite că argument pentru săvârșirea unor serii de asasinate care au avut drept ținte oameni politici interbelici(Armand Călinescu) dar și intelectuali de frunte ai României ( Nicoale Iorga). 

Toate acestea, culminând cu un pogrom împotriva evreilor odată cu acapararea puterii in stat, de către legionarii lui Horia Sima, la sfârșitul anului 1940, începutul anului 1941, pogrom care se raliază acțiunilor internaționale întreprinse de Germania hitleristă și de Italia lui ,,il duce” Mussolini.

    În perioada Statului Național Legionar au fost elaborate peste douăzeci de decrete-legi care duceau la restrângerea libertății și drepturilor civice ale evreilor. În lunile septembrie-decembrie 1940 restricțiile erau și mai aspre decât în august.Antonescu și legionarii erau de acord cu exproprierea evreimii din România, însă Antonescu nu accepta metodele teroriste la care recurgeau legionarii. Antonescu s-a temut că ritmul exproprierilor fiind prea rapid, ar fi dus la oprirea comerțului și la un dezastru economic.

        La începutul lui ianuarie 1941, Antonescu a înțeles că legionarii nu mai acționau în virtutea intereselor naționalismului român. La 14 ianuarie, Antonescu a avut o întrevedere în Germania cu Hitler cu scopul de a se asigura de sprijinul Berlinului și cu acea ocazie Hitler a insinuat că Antonescu va fi nevoit să înlăture pe cei ce nu înțeleg că revoluția s-a terminat, pe fanatici.

      La 20 ianuarie Antonescu l-a demis pe titularul Ministerului de Interne, generalul Petrovicescu, omul de încredere al Legiunii și membru al acesteia, pentru incapacitatea de a fi asigurat protecția maiorului german. Au fost de asemeni destituiți Alexandru Ghica, directorul general al polițiilor, și Constantin Maimuca, director în Ministerul de Interne. Legionarii au respins aceste destituiri și s-au înarmat masiv. Grupuri de legionari s-au baricadat, înarmați, în localul Siguranței, în sediul Prefecturii poliției capitalei, în sediul lor central din strada Roma și în cazarma gardienilor publici. În seara zilei de 21 ianuarie rebeliunea legionară era generalizată în toată țara.

     Odată cu ocuparea centrelor de securitate, legionarii au atacat centrele evreiești și au început jaful cartierelor evreiești. Propaganda legionară relata cititorilor că evreii s-ar fi revoltat și că armata ar fi primit ordine de la „jidoviți”. Printre cei care i-au atacat pe evrei, împreună cu legionarii, au fost jandarmi legionari, personalul perfecturii de poliție din București, organizațiile de muncitori legionari și organizația studențească legionară.

 De asemenea sunt ataacate templele evreiești din capitală, casele evreilor. Mii de evrei sunt arestați și bătuți de către organele de represiune. Au loc o serie de crime care își ating apogeul odată cu ,,masacrul de la abator” , unde 15 evrei sunt uciși!

Pentru a-și justifica , in general, aceste crime legionarii lui Horia Sima, se folosesc de ideile antisemite ale lui Corneliu Zelea Codreanu.

    Așadar în urma acestor evenimente petrecute in perioada interbelică și la începutul celui de-al doilea război mondial, consider că evreii au reprezentat o problemă în viziunea lui Corneliu Zelea Codreanu, iar acesta redecteaza o serie de scrieri pe baza cărora , câțiva ani mai târziu, legionarii conduși de Horia Sima , vor întreprinde o serie de acțiuni criminale la adresa evreilor. Aceste acțiuni  și se încadrează în marea traumă a poporului evreu, și anume Holocaustul!

Bibliografie

1 . Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, 6 decembrie 1935 , Carmen Sylva 

2. Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica Șefului de Cuib, Munchen 1971

3.Ne vorbeste Parintele Justin – vol I, Editura Iustin Parvu

4. Horia Sima, Istoria mişcării legionare, Editura Gordian, Timişoara, 1994, p. 25.

5 . Corneliu Zelea Codreanu, Scrisori studenţeşti din închisoare. Văcăreşti, 9 octombrie 1923 – 30 martie 1924. Ediţia a doua, Editura Ramida, Bucureşti, 1998 

6. Ioanid, Radu: Pogromul de la București

7. https://salwatiromania.wordpress.com/corneliu-zelea-codreanu-si-miscarea-legionara/1

8. https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Pogromul_de_la_Bucure%C8%99

9. 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/radacinile-intelectuale-ale-legionarismulu

10. https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2017/01/15/despre-antisemitismul-lui-c-z-codreanu

Acordul de la München a fost o înțelegere care a permis Germaniei Naziste să anexeze Regiunea Sudetă (Sudetenland) care aparținea Cehoslovaciei. Regiunea Sudetă era situată în zona de graniță a Cehoslovaciei și era locuită în principal de etnici germani. Acordul a fost negociat la o conferință care a avut loc în München, Germania, de puterile mari ale Europei, fără ca reprezentanții Cehoslovaciei să participe. În prezent, acordul este apreciat ca fiind o încercare eșuată de conciliere cu Germania Nazistă. Subiectul conferinței, care a avut loc cu aproximativ un an înainte de izbucnirea celui de- al doilea război mondial , a fost discutarea revendicărilor germane asupra regiunii Munților Sudet , situată pe teritoriul cehoslovac, dar locuită în principal de etnici germani ( germanii sudetieni ) , și s-a încheiat cu un acord care a dus la anexarea unor teritorii întinse ale Cehoslovaciei de către statul german. Deoarece reprezentanții cehoslovaci nu au fost invitați să participe la negocieri, tratatul a fost etichetat de aceștia drept „diktatul de la München”. Cu intenția de a evita izbucnirea războiului, prim-ministrul englez Neville Chamberlain i-a făcut două vizite lui Hitler în Germania, în luna septembrie. Deși în cadrul primei întâlniri se ajunsese la un acord favorabil dictatorului cu privire la regiunea Sudetă din Cehoslovacia, acesta cotinua să își mărească pretențiile. Astfel, pe 22 septembrie, în cadrul celei de-a doua întâlniri, la Godesberg, Hitler a cerut cedarea imediată a regiunii Sudete către Germania și evacuarea populației cehoslovace de pe teritoriul acesteia până la sfârșitul lunii (Memorandumul de la Godesberg). Cererea liderului nazist a fost respinsă atât de guvernul cehoslovac, cât și de cel francez și britanic. Ziua următoare, pe 23 septembrie, Cehoslovacia a început mobilizarea trupelor, în timp ce Hitler l-a anunțat pe premierul Regatului Unit că pe 28 septembrie va declara mobilizarea generală. Într-o ultimă încercare de a evita un război pentru care nu era pregătit, Chamberlain a propus o întâlnire între șefii guvernelor francez, englez, italian, german și cehoslovac, pentru a rezolva situația. Hitler, la apelul lui Mussolini, a acceptat propunerea și a stabilit ca întâlnirea să aibă loc la München, fără participarea Cehoslovaciei, însă. Pe 29 septembrie 1938, la ora 12:45, începea ședința de lucru între cei patru lideri, iar la ora unu a nopții, deci, practic pe 30 septembrie, a fost semnat acordul, care îndeplinea condițiile lui Hitler. Regiunea Sudetă urma să fie anexată de Germania, o comisie internațională urmând să traseze noile frontiere, iar cehii din regiune erau obligați să evacueze teritoriul până pe 10 octombrie. Premierii francez și britanic, Édouard Daladier și Neville Chamberlain, s-au întors acasă pe un val de triumf al aparentei reușite de a evita războiul, Chamberlain spunând publicului că a obținut pacea cu onoare. Winston Churchill, unul dintre criticii săi aprigi, i-a răspuns: ”Ai avut de ales între război și lipsă de onoare. Ai ales lipsa de onoare și vei avea război”.

Criza sudetelor- În Noiembrie 1918, Sudetii germani devin minoritari în noul stat cehoslovac. Deputații care i-au reprezentat au refuzat să adere la noul stat și au cerut atașarea regiunilor lor la statul austriac și au stabilit patru guverne regionale: -Böhmerwaldgau , în sudul Boemiei, solicitând atașarea acestuia la Kreis din Oberösterreich ( Austria Superioară ); -Deutschböhmen , în nord-vestul Boemiei; -Sudetele , în Moravia de Nord și Silezia austriacă (istoric Regiunea Sudetelor ); Südmähren , în Moravia de Sud, solicitând atașamentul său la Kreis din Niederösterreich ( Austria Inferioară ). În mod colectiv, aceste regiuni sunt denumite regiunea Sudetelor . Există 3 milioane de cetățeni de naționalitate germană într-o țară de 15 milioane de locuitori. Cu toate acestea, până în 1935, doar o minoritate de deputați vorbitori de limbă sudetă au cerut parlamentului cehoslovac secesiunea completă a regiunii lor, iar unii germani sudetieni au participat chiar la coaliții guvernamentale. O alternativă la „pacificarea“ Germaniei naziste ar putea fi un sistem de securitate colectivă, pentru care a pledat URSS. În 1935, Guvernul sovietic a semnat tratate de asistenţă reciprocă cu Franţa şi Cehoslovacia, considerate ca bază a unui astfel de sistem. Totuşi, în conformitate cu tratatul sovieto-cehoslovac, URSS nu putea acorda asistenţă decît dacă Franţa şi-ar fi îndeplinit obligaţii similare. Astăzi, în România, mulţi cred că aşa-numitul „Dictat de la München“, din 1938, nu are nimic în comun cu istoria României. În realitate, lucrurile nu sînt chiar aşa. Deşi România nu a participat la Conferinţa de la München, nu a semnat Acordul de la München din 30 septembrie 1938, poziţia Bucureştiului în contextul evenimentelor menţionate, desigur, a fost luată în considerare nu numai de către participanţi direcţi, dar şi de alte state, ca să nu mai vorbim de conducerea cehoslovacă. Elaborata schemă diplomatică iniţiată de Hitler ( in urma negocierilor din 29-30 septembrie 1938– care avea drept scop extinderea celui de-al treilea Reich şi revenirea Germaniei la statutul de mare putere europeană – s-a bucurat de un succes deplin. Fără a trage un foc de armă, Berlinul a primit regiunea sudetă, unde locuia circa un sfert din totalul populaţiei din Cehoslovacia (în principal – etnici germani) şi unde se afla localizată circa jumătate din industria grea a ţării. Dar chiar mai important a fost un alt aspect: „democraţiile occidentale“, reprezentate de Marea Britanie şi de Franţa, au recunoscut – de facto – nedreptatea impusă de sistemul Versailles-Washington privitor la noua ordine mondială, şi, în cele din urmă, au fost de acord cu revizuirea acestuia. Curând după încheierea Acordului de la München, 115.000 locuitori cehi și 30.000 de germani s-au refugiat în teritoriul care mai rămăsese din Cehoslovacia. Conform Institutului de Asistență pentru Refugiați, numărul total de refugiați era de 150.000 de persoane la data de 1 martie 1939. Pe 4 decembrie 1938, au avut loc alegeri în Sudetenland, iar 97,32% din populația adultă a votat cu NSDAP. Aproape o jumătate de milion de germani din Regiunea Sudetă s-au înrolat în Partidul Nazist ceea ce însemna 17,34% din populația germană din Sudetenland (media deținută de NSDAP în Germania Nazistă era de 7,85%). Aceasta a însemnat că Sudetenland era „cea mai pro-nazistă” regiune din Al Treilea Reich. Întrucât vorbeau limba cehă, mulți germani din Regiunea Sudetă au fost angajați în administrația Protectoratului Boemiei și Moraviei, precum și în organizații naziste (Gestapo). Cel mai cunoscut a fost Karl Hermann Frank: general SS și de poliție și secretar de stat în Protectorat. Germania a declarat că încorporarea Austriei de către Reich a dus la crearea unei frontiere comune cu Cehoslovacia, iar această situație crea un pericol mare pentru securitatea germană prin posibilitatea ca Germania să fie încercuită de puterile vestice. În 1937, Wehrmacht-ul a formulat un plan numit Operațiunea Verde (Fall Grün) pentru invadarea Cehoslovaciei. care a fost însă aplicat ca Operațiunea Sud-Est pe 15 martie 1939. Pe 14 martie, Slovacia s-a desprins de Cehoslovacia și a devenit un stat separat, pro-nazist. În ziua următoare, Rutenia Carpatică și-a proclamat independența, dar după trei zile a fost complet ocupată de Ungaria. Președintele cehoslovac, Emil Hácha s-a dus la Berlin și a fost obligat să semneze actul de acceptare pentru ocuparea părții rămase din Boemia și Moravia. Predicțiile lui Churchill s-au împlinit când germanii au intrat în Praga și au ocupat restul țării, care a fost transformată în Protectoratul Boemiei și Moraviei. Între timp, în Marea Britanie a crescut îngrijorarea că Polonia (acum substanțial înconjurată de posesiuni germane) va deveni următoarea țintă pentru expansiunea nazistă, ceea ce s-a și întâmplat, aparent prin disputa asupra Coridorului Polonez și asupra Orașului Liber Danzig. Aceasta a dus la semnarea unei alianțe militare anglo-poloneze și la refuzul guvernului polonez de a negocia propunerile germanilor cu privire la Coridorul polonez și la statutul orașului Danzig. Prim-ministrul Chamberlain s-a simțit trădat de ocuparea Cehoslovaciei de către naziști și a înțeles că politica sa de satisfacere a pretențiilor lui Hitler a eșuat, astfel că a început să se opună naziștilor. Printre altele, el a mobilizat armata Imperiului Britanic pe picior de război. Franța a făcut același lucru cu propria armată. Italia s-a văzut amenințată de flotele britanice și franceze și a început propria invazie a Albaniei în aprilie 1939. Deși nicio acțiune imediată nu a urmat, Al Doilea Război Mondial a început oficial o dată cu invadarea Poloniei pe 1 septembrie. Potențialul industrial și echipamentele militare, deloc neglijabile, ale fostei Cehoslovacii au fost absorbite de Al Treilea Reich.

Bibliografie 1 https://www.unitischimbam.ro/acordul-de-la-munchen-29-30-septembrie-1938/

2. https://koaha.org/wiki/Conferenza_e_accordo_di_Monaco

3. Accent pe istorie: Acordul de la München – ”onoare” și război Mihaela Simina, 26 septembrie 2016

4. https://ro.frwiki.wiki/wiki/Accords_de_Munich

5. Revista Romania Mare, La cea de-a 80 a aniavesare a acordului de la Munchen 1938, București, 10.10.2018

6. Zimmermann, Volker: Die Sudetendeutschen im NS-Staat. Politik und Stimmung der Bevölkerung im Reichsgau Sudetenland (1938-1945). Essen 1999.

7. Reinhard Müller, Deutschland. Sechster Teil (München and Berlin: R. Oldenbourg Verlag, 1943), pp. 116-130.

Haiducii

De-a lungul istoriei, haiducii au fost prezenți în majoritatea țărilor din Balcani ca luptători pentru drepturile norodului, împotriva stăpânirii locale și a asupritorilor străini. Trecuți în umbră de manualele școlare de-a lungul istoriei, în pericol de a cădea în uitare în ziua de azi, haiducii, au reprezentat pentru popor, adevărați eroi. În spațiul românesc, fenomenul haiduciei este prezent mai cu seamă în zona Olteniei, o zonă trecută prin foc și tâlhărită, rând pe rând, când de austrieci când de turci.Începând cu Pacea de la Passarowitz, când Oltenia a trecut în stăpânirea austriacă și până după revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, haiducia a reprezentat, de cele mai multe ori, singura soluție în fața represiunilor și nedreptăților.În esență, haiducia apare ca fenomen, mult mai devreme, în jurul anilor 1560, odată cu Baba Novac(erou național al Serbiei, născut dintr-o mamă de origine română și tatăl de origine sârbă), continuă cu  Gruia Novac (unul dintre fii săi), cu Iorgu Iorgovan și cunoște o adevărată dezvoltare, devenind uzuală, în timpul ocupației austriece și până după revoluția lui Tudor Vladimirescu. Timp de aproximativ 3 secole, cca. 1560-1860,in teritoriul Olteniei, au existat mai mulți lideri de cete haiducești, care vor lupta pentru drepturile și pentru libertatea norodului românesc. 

Vremea haiduciei a apus în preajma Unirii Principatelor Române din anul 1859, mai cu seamă in preajma evenimentului care a precedat Mica Unire, și anume Revoluția din 1848. Atunci când, revoluționarul Popa Șapcă, ridică ultimele cete de haiduci din Oltenia, pentru a lupta în cadrul Revoluției. 

Informațiile despre haiduci sunt de cele mai multe ori contradictorii, aceștia erau puși într-o lumină proastă de către stăpânitorii și asupritorii vremii, însă erau considerați, pe bună dreptate, de către popor, ca EROI! 

Cei mai cunoscuți haiduci care au luptat în zona Olteniei au fost : Iancu Jianu,Andrii Popa, Ioniță Tunsu, Preda Drugănescu, Pavel Lotru, Anghel Șaptecai, Amza Scorțan, Radu Ursan, Ene Hățu, Popa Șapcă. 

Iancu Jianu (n. 1787-d.14 decembrie 1842) a fost un haiduc vestit din Oltenia. 

Acesta era un ager mântuitor al armelor, deși nu avea un fizic impresionant. Era fiul unei familii înstărite de slugeri de pe domeniile boierilor din Romanați. 

La apogeul puterii, ceata lui Iancu Jianu era alcătuită din aproximativ 2000-3000 de haiduci, de asemenea, aceștia dețineau și 3 tunuri. 

Acțiunile lui Iancu Jianu erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau și un puternic caracter național (antihabsburgic, dar mai cu seamă antiotoman). 

A substituit pentru o vremea puterea domnească în regiune. 

Punctul culminant al acțiunilor sale, îl reprezintă campania din 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia a fost incendiat Vidinul și Plevna, fiind ucis și pașa de Vidin ca răspuns la acțiunile acestuia, care atacase Craiova și mai multe sate din Oltenia. De asemenea, a ars din temelii raiaua turcească de la Turnu care nu a mai putut fi reconstruită vreodată de turci. 

  În următorii ani, Jianu, renunță la viața de haiduc, dedicându-se mai cu seamă vieții personale. 

  Acesta reapare însă în analele istoriei în anul 1821, când îl întâmpină într-un cadru emoționant, pe Tudor Vladimirescu, care tocmai ridicase norodul și cetele de panduri, pentru a înlătura domniile fanariote și a le reinstaura pe cele pământene. 

 Cetele de haiduci strânse de Iancu Jianu, au făcut joncțiunea cu oastea lui Tudor Vladimirescu la Slatina, de acolo pornind spre București pentru eliberarea norodului de sub asuprire străină. 

   Iancu Jianu a murit la vârsta de 55 de ani, se pare din cauze naturale, departe de viata de haiduc. 

Mormântul celebrului haiduc se află în Biserica Adormirii Maicii Domnului din orașul Caracal,ctitorită de familia Jianu. 

  Haiduc, Iancu Jianu rămâne o figură emblematică pentru Oltenia și pentru întreaga românitate. 

Din nefericire, imaginea lui este uitată de către cărțile de istorie, iar istoricii nu ii mai acordă o importanță atât de mare în scrierile lor! 

Totodată mormântul acestuia din Caracal este uitat de noi toți.

,, Deci tu cititorule, trecând prin orașul Caracal, oprește-te și aprinde o lumânare la crucea celui care a luptat pentru libertatea și drepturile norodului românesc!”

Andrii Popa(Andrei Popa), a fost un haiduc originar din Seaca. Acesta luptă alături de Iancu Jianu la Vidin și Plevna. 

Ceata condusă de Andrii Popa avea ca sarcină să recupereze din seraiul pașalei și din seraiul vânzătorilor de cadâne, cele câteva zeci de fete furate de turci, misiune dusă la bun sfârșit. 

 Tot despre Andrei Popa se spune că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o forma ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părți de păduri iar în părțile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului. Se zice că și-a ales câteva cadâne și a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovarășii săi, nu ieșea decât să haiducească și vara când fântâna seca pe perioadă de secetă. Fântânile sunt și azi o problemă la Palilula, datorită apei freatice care este la o adâncime foarte mare. Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemți în Primul Război Mondial, când au ocupat Craiova.

Ioniță Tunsu zis și Răspopitul, Paracliserul, a fost un haiduc romăn. „Un om voinic, frumos, cu știință de carte și cu o voce foarte plăcută, iar episcopul Ilarion al Argeșului, care-l prețuia, își pusese gând să-l roage pe mitropolit să-l facă diacon și chiar să-l investească în haina preoției”, scria George Potra în „Bucureștii de altădată”. A fost paracliser, la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței și locuia chiar în curtea bisericii.

La un moment dat s-a răzgândit (este neclar din ce motive) în privința ocupației sale și a refuzat să mai toarne ulei în candele. Și-a tuns părul și a plecat în pădurea Strehareț din Olt să haiducească. Și-a strâns repede o ceată. A plecat spre Craiova, la început ceata sa a fost unită cu cea a lui Amza Scorțan prin împrejurimile Craiovei, apoi cu cea a lui Anghel Panait înapoi în Olt.

Devine pandur în armata lui Tudor Vladimirescu în 1821 și ajunge din nou la București, apoi la Drăgășani. Apoi, împreună cu oamenii lui acoperă întreaga distanță dintre București și Craiova. Cu ei calcă pe neguțătorii bogați și pe boierii care se aflau în țară, la moșiile lor. Se spune că Tunsu nu omora, nu schingiuia și lăsa păgubașului bani de drum și de cheltuială. Mai mult, zice folclorul, dăruia bani văduvelor cu copii, gazdelor sărace care îl ascundeau, dar avea grijă și de ceată și cheltuia și pe pistoale.

Generalul Kiseleff a auzit de faptele lui Tunsu și i-a dat ordin ministrului de Interne, Iordache Filipescu, să-l prindă cât mai curând. Ioniță l-a pândit pe Kiseleff la un popas între București și Târgoviște, dar nu l-a împușcat, deși putea. I-a scris generalului: „Capul excelenței tale a fost azi în bătaia puștii mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară.” Kiseleff a dat ordin să fie prins, dar să nu se atingă nimeni de viața lui Tunsu. Agia i-a întins o cursă. A promis o recompensă de 1.000 de lei și scutirea de impozite celui care îl va trăda pe Tunsu. Haiducul a fost trădat de finul său.

La podul Grozăvești îl aștepta potera. Haiducii au fost împușcați. Tunsu și alți doi, răniți, s-au aruncat în apa Dâmboviței. Pe Tunsu l-au gasit aghiotanții lui Kiseleff și l-au dus degrabă la medici. Chinul rănitului a durat până spre dimineață. A fost înmormântat la marginea drumului care ducea spre Spitalul Pantelimon, în apropiere de Mărcuța.

Preda Drugănescu a fost un haiduc vestit în zona Vâlcei. A intrat în rândurile armatei lui Tudor Vladimirescu și a devenit căpitan de panduri. A făcut parte din cetele de haiduci care au hotărât să lupte la Drăgășani, dar a murit vitejește în luptă.

Pavel Lotru poate cel mai eficient haiduc din Oltenia, a fost căutat mai bine de 3 ani de imperiali și potere, dar nu a fost prins.[2]A dispărut, dar banii furați de el au circulat imediat prin toate târgurile Olteniei. A dat cea mai grea lovitură austriecilor în timpul ocupației Olteniei.Află de la o ibovnică că urmează să sosească în Oltenia caravana care strângea impozitele și care venea din Ungaria, Croația și Transilvania. Caravana venea acum în Oltenia să ridice taxele; erau 20 de căruțe cu pereți metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemțești, ticsite de pungi cu galbeni.

Nu a dat singur lovitura, deși el a fost capul, ceata lui s-a unit cu cetele de haiduci ale lui Radu Ursan și Neagu Papură.

Furtul a fost atât de mare încât a produs un adevarat dezechilibru financiar în Imperiul Habsburgic dar, în același timp, a dus la devalorizarea banilor în Oltenia, precum și la destituirea banului Craiovei apoi la inființarea cetelor de panduri sub conducere austriacă.

Anghel Șaptecai zis Anghel de la ocnă, din Vâlcele, Olt.

Haiduc în pădurea Strehareț la început, apoi în toată Oltenia și până în București. A fost spaima boierilor și domniei implicându-se în multe atacuri asupra boierilor. A fost și cu Iancu Jianu peste Dunăre. S-a făcut cârciumar la Drăgășani, apoi în București, s-a căsătorit cu o femeie bogată, tot cârciumareasă. A murit otrăvit de aceasta, din gelozie, când l-a prins că în drumurile spre fosta cârciumă din Drăgășani, unde se ducea des să se aprovizioneze cu vin, avea o ibovnică foarte tânără.

Ene Hățu din Celaru, județul Dolj a fost un haiduc, a cărui ceată haiducea prin Romanați, poterele evitând să-l urmărească, căci se spune că lega în hațuri oamenii poterelor și arnăuții prinși și îi supunea la chinuri teribile, de acolo venindu-i și porecla. Foarte puțini aveau curajul să se apropie de el, ura poterașii și arnăuții mai mult decât pe boieri. Nu se știu motivele cruzimii și nesecatei dorințe de răzbunare a lui Hățu împotriva arnăuților și poterașilor, dar se pare ca ei și familiile lor și nu boierii, constituiau ținta lui principală.

În 1821, la apelul lui Iancu Jianu, s-a alăturat pandurilor lui Tudor Vladimirescu. Apoi în 1848 intră cu ceata lui de haiduci între revoluționarii lui Popa Șapcă.

Popa Șapcă (n. 1795, Celei, Tismana, România – d. 3 iulie 1876, Mănăstirea Brâncoveni, România) a fost un preot, haiduc și revoluționar român. Cu el se încheie epoca haiducilor și pandurilor celebri din Oltenia. S-a născut în Celei, azi devenit cartier al orașului Corabia, Olt.

Este unul din organizatorii Marii adunări populare de la Islaz și conducătorul cetelor de haiduci.

Ridică la luptă țăranii și devine unul dintre conducătorii armatei revoluționarilor.

După înăbușirea revoluției de la 1848 este surghiunit, plecând în exil] câțiva ani.

Revine și este curator pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, apoi din 1864 devenind (la recomandarea lui Dimitrie Bolintineanu) chiar stareț al mănăstirii Cozia.

I se dusese vestea de mucalit și mare gurmand, se spune ca mânca câte un curcan la masă.

Thanks for joining me!

Good company in a journey makes the way seem shorter. — Izaak Walton